Acum cincizeci de ani, orchestra cânta intr-o seară de bal, un tânăr ofiţer se încheia elegant la ţinută, pocnea din călcâie şi invita domnişoara la vals. Tinuta impecabilă şi eleganţa ofiţerilor făceau să suspine domnişoarele de pension. Astazi. Pe ecranul televizorului îşi scălâmbăie nurii o matracucă blondă cu decolteu până la buric şi şliţ până la cartuşieră, ce poartă pe cap o elegantă pălărioară bleumarin brodată cu frunzuliţe de stejar gri, din uniforma poliţistelor. Întrebată de moderator despre pălărie, piţipoanca deschide o fantă largă între urechi, ridică mâna la cozoroc şi zice : – Pentru că mă am pe bune cu băieţii de la „să trăiţi ! ”. Articolul 241 din codul penal pedepseşte infracţiunea de port nelegal de însemne oficiale cu închisoare de la trei luni la doi ani , dar rămâne minor faţă de gravitatea altor fapte trecute astăzi cu vederea. Ca şi blonda, mai întâlneşti în trafic, gherţoi frustraţi care poartă aruncată sub parbrizul din spate o şapcă , un baston sau o vestă reflectorizantă de poliţist, deşi nu au nici măcar un câine poliţist, dar merge pentru impresionarea organului. Cinstirea însemnelor oficiale sau naţionale a rămas un mit. Există lucruri care nu se fac când eşti îmbrăcat în uniformă sau locuri unde existenţa unui drapel simbolizează ceva, oficializează. La polul opus, americanii au fiecare câte un drapel în casă, îl scot la geam în orice zi de sărbătoare şi îl iau cu ei la picnic. Steluţele albe pe fond roşu şi albastru au devenit un simbol, o marcă, o etichetă, o întreagă industrie ce pune aceste culori pe căni, haine, maşini, umbrele, tricouri, ziduri , pe orice. Mă şi gândesc câţi şi-ar cumpăra la noi buline autocolante tricolore cu I LOVE RO, câţi ar purta şepci cu tricolor şi dacă tot se apropie 1 decembrie câţi dintre noi ar da banii pe un drapel să-şi afişeze românismul la fereastră.
basca proletara
