Urc pe casa scării şi simt miros de vanilie. Da, vin sărbătorile şi gospodinele, puţine, câte au mai rămas şi nu sunt alături de Noel sau Babo Natale, au început să gătească prăjiturile. Cred că la cafea, într-un restaurant, am auzit pentru prima dată de “panettone”, şi am dedus din conversaţia celor doi “realizaţi” pe meleaguri straniere că e o… ceva, prăjitură, dar bună!…, nu ca pe la noi… ,ceva super, mega, extra ca tot ce este de afară şi pe care nu scrie MADE ÎN ROMÂNIA. Am şi uitat de “panettone” până mai ieri, când un delegat al unei firme dintr-un oraş mai mare, cu care cooperez a poposit pe la noi, pentru ultima dată în acest an şi cum era firesc, am făcut şi schimb de amabilităţi, felicitări şi cadouri. Se poartă, că am văzut şi prin hipermarket cadouri preambalate, în care o firmă de şmecheri încearcă să anticipeze, gusturile şi nevoile prietenilor, angajaţilor, rudelor, de la conţinut şi pană la panglică, ba mai are şi o etichetă cu design Xmas (tot o invenţie a unora cărora “CHRIST” nu le dă bine) pe care numai te semnezi. Aşa. Deci “panettone”, mega, hiper, ultra,… am gustat. Primul gând a fost la mama care în fiecare an pregăteşte bucatele de Crăciun cu meticulozitate şi oricâte prăjituri ar fi făcut de sărbători, şi încă mai încearcă, niciodată nu apucau să se învechească. Al doilea gând a fost la Tutankhamun, care musai că ştia ce înseamnă panetone, un chec cu gust de plastic şi cu tot atâtea chimicale în el încât să stea moale, pufos şi “proaspăt”, cu termen de garanţie de 1 an, conservanţi care l-au mumificat până astăzi. Şi mai gândesc că indiferent cum le suna unora polenta sau panetone, mă mândresc de multe ori cu MADE ÎN ROMÂNIA şi cu cozonacul bucovinean ticsit cu ouă cu gălbenuş şi lapte cu spumă.
cuptorul de haur
