Toată lumea discută de AVATAR. E pe buzele tuturor, pe micul ecran sunt recenzii, documentare despre câte premii, despre cum s-a realizat şi cât a costat. La modă nu mai este să-l fi văzut ci să-l fi văzut 3D, să fi zburat şi tu printre personajele şi navele stranii, să-l auzi dolby prologic suround. Dacă noi am auzit de cinema multiplex, în alte ţări e în trend cinema 7D, cu o sferă în tavan din care lumini, lasere, holograme şi chiar mirosuri completează ecranul cu imagine 3D şi fotoliul cu senzori de mişcare acţionaţi de scenele filmului. Ochelarii pe care-i primeşti la intrarea în sala dar şi tehnologia 3D, combinată cu senzaţii tactile sau olfactive, alături de sunetele care te înconjoară funcţie de deplasarea obiectelor şi personajelor te transpun în acţiunea filmului, în asemenea manieră încât te aştepţi ca numele tău să fie pe distribuţia filmului. O secvenţă în care nişte şoareci căutau scăparea printre picioarele unor oameni, amplificată uşor de sensorii speciali din scaune a generat nu doar ţipete, ci şi golirea instantanee a micuţei săli de spectacol. Asta-mi aduce aminte de cinema „Flacăra”, fost „7 noiembrie” sau sala mică cu matineu de la „Unirea”, unde mirosul înţepător de motorină, goana şoriceilor, mocheta din coji de seminţe, hârtiuţele ce sclipeau aruncate în fascicolul ce lumina ecranul, ţipetele unor „veniţi la film” anticipau probabil sistemul revoluţionar 7D. Dar cinematografele locale s-au stins, palidele încercări de a fi resuscitate cu un video-proiector sau mai apoi cu un DVD, la sala mică a Casei de Cultură au eşuat pentru că am devenit comozi şi dacă în timpul reclamelor nu poţi deschide uşa frigiderului sau când sună telefonul nu poţi pune pauză, distribuţia şi regia nu mai contează. La modă este să vezi filmul piratat de pe internet, cu subtitrări decalate, cu imagini în care se mai vede capul celor din primul rând şi zgomote din sala adăugate la sonorul dublat în rusă sau spaniolă; dar nu oricând ci înainte ca vedetele să calce covorul roşu din seara premierei oficiale. Revenind la „AVATAR”, ideea de a crea un fel de clonă pentru care mulţi ar plăti cât nu face, doar din dorinţa de a o folosi la treburile murdare, la încasat şuturi sau… la dat, probabil ficţiunea filmului e o chestiune pe care omenirea o va materializa cât de curând, anticipând viitorul şi despre care oamenii viitorului îşi vor aminti precum noi de cinematografele cu jurnal şi filme ruseşti sau indiene: „UNIREA” şi „FLACĂRA”. Până la apariţia avatarurilor, politicienii rămân la varianta mai ieftină (manipulatul), tot un fel de clonă tocmai bună de scos în faţă, un fel de…prostănac.
Corneliu Cîrdeiu
