Şnurul alb şi roşu îmi poartă de fiecare dată gândurile la mărţişoarele cu fire de mătase naturală, răsucite manual şi care au în loc de canafi nişte împletituri minuscule. Cam aşa arătau mărţişoarele copilăriei mele, când cele “de cumpărat” erau rare şi oricum nu găsea nimeni bani pentru ele. Tot aşa arătau şi mărţişoarele primite în plic ce mi-au adus aminte de tradiţia primăverilor bucovinene, acum vreo douăzeci de ani, departe de casă.
Nu mi-am propus să vă povestesc despre simbolistica mărţişoarelor ci despre percepţia lor pe alte meleaguri. Americanii nu ştiu ce înseamnă mărtişoare şi probabil şnurul alb roşu i-ar duce cu gândul la drapel iar forma de fundiţă la voluntariat.
“Moldoveneeeee să treci diseară pe la restaurant ca o să fie chef. Cântă toate şi una de-a venit de la tine din zonă de prin Suşiava…”
Undeva în Brooklin, Queens, o zonă din metropola newyorkeză în care câteva magazine desfac produse româneşti şi adună în jurul lor o mică comunitate de fugiţi de acasă, americanizaţi cu năravuri româneşti, mulţi dintre ei prea bătrâni să mai înveţe engleza dincolo de o yeah!, Hi man! şi of course… oh sheet!, cam prin ’92, pe 704 Seneca Ave. era o cârciumă românească, Dacia. Se perindau prin ea vedete mai mari sau mai mici ce ţineau hangul chefliilor şi alinau amintirile şi dorul de casă americanizaţilor, români, clienţi de fiecare seară. Nu erau angajaţi, nu aveau contracte şi majoritatea banilor îi făceau din ciubucuri şi dedicaţii. Solistele, îmbrăcate în rochii de seară, cu decolteul până la buric şi şliţul până la cartuşieră, cântau de obicei la masă sau pe genunchii clientului şi împărţeau banii cu instrumentiştii. În bar se vindeau casete înregistrate “electrecord” cu coperţi dungate, multiplicate pe xeroxuri obosite. Cam asta era atmosfera plină de fum în care am pătruns într-o seară, ţinând în mână un plic cumpărat de la Hallmark de a cărui felicitare am agăţat un şnur de mărţişor tocmai primit din ţară. Aglomeraţie mare, bună dispoziţie şi vesel patronul comandă: “– Hai fă cântaţi toate câte un program, să vă trag câte zece parai aşa ca de ziua voastră, a femeilor. Hai că doar nu e în fiecare zi!” Dedicaţiile curg, plătesc clienţii, plăteşte şi patronul, veselie mare, petrecere în toi. La o masă retrasă, undeva spre culisele orchestrei, cu tulpănel şi catrinţă, cu opinci şi mărgele pe tot gâtul doamna Sofia învârte gânditoare mărţişorul primit de la mine. Uitase de mărţişor, de ziua femeii, aici timpul are altă dimensiune. Băiatul ei trebuie să termine facultatea şi trebuie să-i cumpere o cameră de luat vederi. Şi-a pus mari speranţe în ieşirea asta. Este chemată să cânte. Nu-i place abordarea şi răspunde: “ –Apăi io… sara iasta n-oi cânta!”.
“–Eca na! Stem şmecheri, facem mofturi, iote ce nazuri pe bucovineanca ta mă!!! Şi ofuscat boţeşte cei zece dolari şi-i băgă în buzunar în timp ce ia din bar o casetă, o desigilează şi o pune în casetofonul ce umple sala cu vocea groasă a Sofiei Vicoveanca. Solista ţâşneşte ca arsă de pe scaun şi parcă-i prea strâmtă catrinţa faţă de paşii mari care vrea să-i facă până ajunge la casetofon. Eject, apucă caseta şi o izbeşte de pământ apostrofându-l cu năduf: “Măi baiete! Treaba asta nu sâ faşi!”
Cu un zâmbet larg, complice şi cu câteva colţuri de bancnote ieşite din sutien o altă “vedetă” preia microfonul dornică să salveze situaţia în timp ce doamna Sofia Vicoveanca îmi spune că vrea să o conduc acasă, în Manhattan la o familie. Aprigă bucovineanca. Aveam o inimă cât un harbuz. Da. Legat cu şnur de mărţişor. Eram mândru că în sfârşit au aflat şi aia că nordul moldovei se numeşte Bucovina şi oamenii ei sunt altfel. Peste ani, Bibanul (Dem Rădulescu) îmi povesteşte într-un interviu cum că tocmai s-a întors dintr-un turneu în Statele Unite unde a susţint spectacole pe Metropolitan dar ştiu că e o sală mai mică, tot prin Queens, unde se ţin spectacolele diasporei, nunţi sau adunări religioase, fără nicio legătură cu Metropolitanul din Manhattan de pe Broadway. Ce faţă de mărţişor a făcut ….
