Îmi amintesc perfect ziua de 22 Decembrie 1989, de știrea de la radio despre generalul Milea, de ușile Tribunalului rupte de mulțimea dezlănțuită, de tablourile și cărțile arzând în stradă, în fața Primăriei, de geamurile sparte de la Miliție, de birourile devastate, de discursurile din balcon. După 30 de ani, revăzând imaginile de atunci, mi-amintesc de primul grup al „revoluționarilor” din Primărie, de săptămânile care au urmat, de schimbarea directorilor comuniști, de manifestații, de ședințele din fiecare seară, de transformarile care au urmat. Frontul Salvării devenea partid. Numărul „revoluționarilor” de la Primărie s-a diminuat treptat, cei mai mulți întorcându-se la activitățile dinainte de „libertate”. Am plecat ca să fac presă, pentru că simțeam la vremea aceea că este nevoioe. Ca și astăzi unii au văzut în politică o oportunitate și așa au apărut certificatele de revoluționar, la pachet cu facilitățile și bonusurile lor. Apoi au apărut funcțiile ca o recompensă pentru „eroism”. După 30 de ani fără vinovați pentru morții revoluției, după previziunile înjurate ale lui Brucan, ne întrebăm în continuare, până când vom naviga în derivă, nesiguri de democrația care se încăpățânează să rămână crudă. Nu mă îndoiesc că pentru mulți imaginile ar trebui subtitrate, dar prefer să rămână o pagină de istorie, pentru care trebuie să-i mulțumim lui Teodor Poleac.

AdrianRD
18/12/2019 at 14:49
Dupa 1989, Radautiul tot de comuniști a fost și este condus. Din păcate! Efectul: un oraș mort dpv economic și nu numai! PS Ma bucur ca am putut sa plec din Rădăuți și sa trăiesc în Occident!