Sâmbătă după amiază, pe 25 februarie, Televiziunea Română a transmis pentru străinătate un frumos ciclu de reportaje realizat de către reportera Irina Luca, sub titlul “Aventură urbană – Rădăuţi – cu Berti Barbera”. Construcţia programului a reuşit să satisfacă curiozitatea şi să provoace emoţii oricărui spectator care încă nu a tăiat cordonul ombilical cu oraşul copilăriei sale, indiferent cât de mulţi ani au trecut de atunci. Eu de pildă, născută în Cernăuţi în vremuri grele, pot să spun că mi-am trăit anii fericiţi ai copilăriei şi adolescenţei abia în oraşul Rădăuţi, începând cu întâia clasă primară şi terminând cu ultimul examen de absolvire al liceului. Punând peste asta şi repetatele vizite în vacanţele universitate, şi pe urmă în concedii, pentru a-mi vedea familia şi prietenii, ajung la convingerea că acest oraş este de fapt locul dorurilor şi al nostalgiilor mele. Iată de ce revederea tuturor locurilor care nu au pălit nicicând în amintirile mele, mi-a creat un prilej de emoţie şi bucurii. Cu atât mai mult că reportera s-a referit la istoria oraşului, la locurile istorice valoroase din zona Rădăuţi, ca de pildă Mănăstirile Putna, Suceviţa sau chiar frumoasă biserică a lui Bogdan Vodă, care străjuieşte intrarea spre cartierul cel mai elegant al oraşului. Am urmărit cu mirare străzile înnoite din centru, clădirile reconstruite în stil modern, noua grădină zoologică din parcul Tier cu atâtea animale exotice care pe timpul meu nu existau acolo, hipodromul vechi, dar nou, cu armăsarii superbi antrenaţi pentru a obţine premii speciale la curse de cai, ca şi multe, multe altele. Ca de pildă, Templul cu o arhitectură elegantă unde se rugau părinţii mei de sărbători, sau Catedrala care în amintirile mele era mereu în construcţie, iar acum este cea mai impozantă clădire care se vede din toate colţurile oraşului. La fel m-a impresionat atelierul artiştilor Colibaba, cei cu mâini “de aur” care crează minunate opere de artă din ceramică, fiind vizitat de mii de turişti din România şi din străinătate. Îmi amintesc de două vizite pe care eu le-am făcut în acest atelier. Prima oară, elevă în clasa a patra, am fost conduşi de învăţătoarea noastră, răposata dna Iuraşoc, în scopuri educative, evident. Ultima oară am condus eu pe elevii mei din clasa a opta, tot pentru a-i introduce în vraja frumosului. Pe atunci atelierul a fost condus de artistul Colibaba – bunicul aceluia pe care l-am admirat la emisiunea sus numită, la televizor. Deci, locuri noi, oameni noi, dar continuitate există! Însă asta nu e totul, reportajul doamnei Irina Luca a fost pentru mine o dublă sursă de emoţii. Deoarece toate imaginile aducătoare de bucurii au fost comentate de către muzicianul Berti Barbera, acela care apare atât de des la diferite emisiuni muzicale cu înalt profesionalism, acela care nu lipseşte din nici o comisie hotărâtoare de rezultate la cele mai distinse festivaluri şi concursuri naţionale, ca şi internaţionale. Berti Barbera, copil al Bucovinei se înrudeşte cu mine prin nucul cel bătrân sub ramurile căruia am crescut şi ne-am jucat amândoi, deşi în perioade diferite, la o distanţă de aproximativ de… 30 de ani. Dar ce contează, din moment ce vorbim despre acelaşi nuc, despre aceeaşi casă din Rădăuţi, de pe strada Caragiale. Bunicii lui locuiau într-o locuinţă aflată perete în perete cu cea a părinţilor mei. Bunicul lui Berti îşi făcea de lucru în camera care comunică cu noi, şi îl auzeam zi de zi cântând tot felul de cântece frumoase, pe care în timp le-am învăţat şi eu. Şi azi îi mai ţin minte textele în limba idiş, ca şi melodiile. Cu ani mai târziu urmăream repertoriul întreg al tatălui lui Berti, Iosi Barbiero z.l., pe care le repeta împreună cu formaţia sa la voce, acompaniat de chitară. Uneori îmi aduceam colegii să-i asculte la o repetiţie generală dată în cinstea noastră sub nuc. Acelaşi nuc cu ramuri întinse şi fructe grele şi verzi, care astăzi nu mai există. Auzind comentariile lui Berti Barbera despre oraşul nostru, despre casa din strada Caragiale şi despre mâncărurile preferate (chifteluţele în sos sau ghefilte fish) care nicăieri nu mai au acelaşi gust ca acolo, am simţit lacrimi usturând ochii de dorul unor vremuri îndepărtate. Şi am înţeles ce înseamnă apartenenţa la oameni şi locuri, dar mai ales cât de departe ajungem să moştenim atât gusturile cât şi talentul. Dacă îmi amintesc de familia Bărbieru, cu simţul lor muzical, bunicul, tatăl, ca şi educaţia pe care o primeşte un copil într-o familie unde muzica are un loc atât de important, atunci înţeleg de unde s-a născut talentul lui Berti Barbera şi cum a evoluat cariera sa către locul pe care îl ocupă azi în viaţa muzicală din România.
Cu alte cuvinte, mărul nu cade departe de pom.
Hedi S. SIMON
