Poate că străzile micii noastre urbe își aduc aminte de Costel Butoi, pictorul care nălucea, cu o bască aruncată peste ochi si fularul lung și verde, în drumul spre micul atelier de la Casa de Cultură. Așa cum, cei care l-au cunoscut
își pot aminti că nu știa a zâmbi lumește. Părea încruntat, vorbind cu sine mai tot timpul sau râdea cu gura până la urechi amuzându-se de stângăcia cuiva în a-și exprima admirația în fața vreunui personaj frivol din pânzele sale.
A iubit Rădăuțiul și l-a urât. Ca pe o iubită care te adoră și apoi se impiedică de tine reproșându-ți că îți lași lucrurile peste tot.
Perioada din Rădăuți a fost de mare forță artistică. Acolo s-au născut îngerii albaștri, Esterele, elfii și umbrele cenușii implorând lumina. Era singura cămăruță din clădirea Casei de Cultură unde stăruia un bec chior aprins uneori pană după miezul nopții.
îi auzeai parcă toate gândurile, în clipele de tăcere, întrebările la care se căznea să caute răspuns. “Uite, vezi? Vezi câtă mizerie și câtă tristețe calcă în picioare veselia nebună a lumii ăsteia? “ – spunea, uneori, arătandu-ți ochii unui personaj sumbru, care te pândea din fundul unui tablou.
Costel Butoi știa să-și dea ochii și sufletul cu împrumut. A lăsat fărâme peste tot, iar el s-a mistuit înainte să găsească răspunsuri. Sau, poate, tocmai pentru ca le-a găsit a vrut sa plece. Sau, poate ca n-a vrut, însă îngerul albastru i-a șoptit ca a venit vremea.
In atelierul din centrul Piteștiului mai stăruie mirosul de ulei de in, praful a inceput să se aștearnă pe o panză neterminată, iar pe o poliță bocesc înșirate cateva pietre adunate de pe străzile din Rădăuți.
Drum bun, Maestre, Trecere usoara!
